Despre pierderea unui parinte
Așa cum deja mulți dintre voi ați sesizat, așa cum multe dintre recenziile despre cărțile mele spun despre acest lucru, am suferit pierderea unui părinte. Aici, aici și aici puteti citi recenziile despre care am menționat. Mi-am pierdut mama în urmă cu 7 ani. A fost cea mai grea încercare a vieții mele. Un moment tragic și care, după atâția ani, încă doare, încă mă trezesc plângând, încă simt acel gol imens și probabil, încă simt sentimentul de abandon.
În romanul meu, Între eden și infern, pe lângă altele, abordez și acestă temă. Protagonista cărții mele are parte de această tragedie. De asemenea, si volumul dedicat mamei mele, Suflet dat la schimb, are mai multe poezii pe această temă.
Mama...
Unde eşti mamă să vezi pe a ta fiică urlând?
Unde e mâna ta caldă, să-l simtă pe obrazul tot plâns?
Floare de vară-i spuneai, flori în vază punând,
Acum e iarnă-n trupul tău rece, al ei cu durere e uns.
Nu te pune-n sicriu, mămucă, ia în braţe copilul!
Ridic-o de jos şi alin-o căci zace-ntr-un lac de suferinţă...
Când lumea îi dă un brânci căci ea e orfanul,
Tu ia-o acolo în ceruri sau dă-i măcar o speranţă!
Nici biciul nu doare mai tare ca golul din inima ei,
Căci de era lumina ochilor tăi, tu eşti în întuneric...
Ia-o să-ţi facă lumină, scap-o de lumea ei!
Doar privirea ta o va face zâmbească un pic...
Motivul pentru care am abordat des această temă este tocmai faptul că scrisul, pentru mine, înseamnă vindecare. Bine, nu m-am vindecat scriind, durerea este tot acolo, la locul ei, însă a fost ca o alinare, scriind despre asta.
În curând, ar fi fost ziua mamei mele...Dumnezeu să o odihnească în pace! A fost cea mai bună prietenă a mea, nu a fost doar mamă. A fost mereu acolo pentru mine atunci când am avut nevoie..până când nu a mai fost...sau cel puțin nu ca până atunci. Spun asta pentru că chiar și acum, o simt lângă mine...
