Blog

15.11.2018 12:29

Am experimentat literatura de mica, era asa, ca o pasiune ascunsa si niciodata nu ma gandeam sa public, chiar daca visul meu era sa devin o scriitoare. De mica ma visam intr o rochie alba, vaporoasa, locuind intr-o casa, aproape de natura, scriind.

Mai tarziu, fiecare experienta grea, fiecare palma de la viata a avut ca rezultat o carte. Totul a inceput cu volumul de poezii "Suflet dat la schimb". Dupa moartea mamei am mai scris cateva poezii dedicate ei si am publicat. Era prima mea carte, primul meu bebelus, cum se spune. Nu a avut nici un impact, dar eu eram multumita de mine si atat. Nu incercam sa vand. Am publicat si atat.

Am continuat sa scriu pentru mine, pentru a ma descarca, dar mai ales pentru ca imi placea. Imi placea sa scriu pe atat de mult pe cat imi placea sa citesc. Incepusem un roman si era acolo, pitit prin calculator. O alta experienta si anume, o sarcina extrauterina, m-a facut sa modific romanul pentru a include aceasta experienta si sa-l public, este vorba despre "Intre eden si infern". Spre suprinderea mea, am primit numai mesaje emotionanate de la cititori. Nu multi cititori, ce e drept, caci, in continuare, nu eram Cartarescu, lumea nu cumpara carti daca nu stie autorul si pe mine nu ma stia nimeni. Comparativ cu prima incercarea de a publica, acum am trimis cateva exemplae pentru recenzii, iar rezultatul m-a uimit. In sfarsit, oamenii incepeau sa citeasca ceea ce scriu.

A treia carte, un alt volum de poezii, "Buchet de episoade". Poeziile erau deja prin calculator si  am zis, de ce nu? Si iar am publicat. Recenziile iar m-au surprins placut. In continuare sunt citita la nivel local, insa sunt citita si, ceea ce este mai importanta, oamenilor le place.

Stiu ca nu voi deveni un fenomen, insa voi continua sa public pentru ca imi place. Imi place sa scriu, in primul rand. Scrisul este ceva al meu, ceva ce noi voi pierde, ceva ce moartea nu imi poate lua, ceva ce ma face sa simt sa traiesc. Cititorii sunt bonus. Sunt acei oameni care imi dau o sansa, chiar daca nu ma cunosc.

Ce-mi doresc pe viitor Sa raman aceasi fata in rochie simpla si sa scrriu. Sa nu renunt sa traiesc, indiferent de loviturile pe care le primesc. Ce le transmit celor care citesc cartile mele? Sa nu uite sa traiasca.

Cele trei carti ale mele le puteti gasi doar pe pagina mea  de facebook, www.facebook.com/menai.v.olga.

 

 

27.09.2018 16:07

               ...

    Tessa avea o viaţa liniştită până cu puţin timp în urmă, când părinţii ei şi bărbatul ce urma să-i devină soţ au murit într-un accident auto, un accident ce a dat urmare un dosar cu un alt număr de ordine, dintr-o mulţime de dosare nerezolvate. Accidentul a fost mortal. Nu a supravieţuit nici unul dintre oamenii pe care ea îi iubea, îi venera. Astfel, a rămas cu un gol imens în ea, cu o durere insuportabilă, cu care trebuia să trăiască zi de zi şi cu o soră mai mică care devenea din ce în ce mai dificilă şi mai greu de stăpânit şi de controlat. Două lucruri i-au rămas de nepreţuit, puterile şi setea de răzbunare. Credea cu tărie că magia o va ajuta să îşi potolească acea sete de răzbunare. Magia o va ajuta să afle tot ceea ce trebuie să afle. Magia și restul familiei.

    Trecutul familiei Bosco era în ceaţă şi mister chiar şi pentru cele două orfane. S-au mutat în acest orăşel liniştit din sudul României, în urmă cu patru ani. Înainte de România, a fost Veneţia, Italia.

    Era mult mai frumos pentru cele două în Veneţia din toate punctele de vedere. Nu se putea compara Veneţia cu acel orăşel prăfuit şi uitat de lume, fără locuri atractive. Adevărul este că, şi în Veneţia viaţa lor socială era puţin cam restricţionată, părinţii le ţineau din scurt, iar cercul de prieteni era foarte restrâns. Singurii prieteni de familie erau de fapt mătuşile lor din partea mamei. Părinţii lor erau oameni retraşi, ce făceau des călătorii de serviciu lăsându-le în grija mătuşilor.

    Legătura fetelor cu neamurile s-a cam răcit, acestea vizitându-se doar de două ori până în momentul accidentului, dar după acel tragic episod, au încercat să le ia în Veneţia, fetele refuzând categoric orice fel de ajutor din partea acestora. La ce bun să cerşească sau să accepte mila lor? Salariul Tessei, dar şi banii puşi deoparte de către părinţii lor erau mai mult decât suficient ca cele două să ducă o viaţa decentă şi lipsită de griji, dar nu era nici pe departe lipsită de griji. S-a dovedit că aveau nevoie de mătușile lor pentru a afla cine stă în spatele accidentului auto și în plus, ele știau mai bine cum este cu magia. Cel puţin cu asta era toată lumea de acord.

    -Împreună vom reuşi să facem ceea ce trebuie să facem, spuneau ele.

    Fetele  aveau toată viaţa lor în Italia, iar Tessa acolo avea prima iubire. Odată ajunse în România, s-au acomodat  relativ uşor şi repede, fiind jumătate românce, după mamă, şi ştiind deja limba. Giuliana şi-a început studiile din ciclul superior aici, neexcelând la învăţătură şi creând necazuri familiei. Pe cât era  Giuliana de rebelă, pe atât era Tessa de responsabilă. Aceasta, cu suportul financiar al părinţilor, şi-a deschis un cabinet de stomatologie,  iar mai apoi l-a cunoscut pe Laur, bărbatul ce i-a cucerit iremediabil inima şi care i-a pus inelul de logodnă pe deget.  Tessa şi acum avea în minte cererea lui:

    -Ca să știi cât te iubesc, trebuie să numeri câte picături de apă sunt în cea mai mare fântână din lume! Eşti cea mai deosebită persoană din viaţa mea şi aş fi cel mai norocos dacă ai accepta să-ţi împarţi viaţa cu mine. Vrei, te rog, să mă laşi să fiu alături de tine şi la bine, şi la greu? Vrei, te rog, să mă laşi să te iubesc până la sfârşit? Vrei să fii soţia mea?

    Tessa a acceptat şi îl iubea atât de tare. Îl iubea pentru că el era atent cu ea. Îl iubea pentru că el o făcea să uite de lumea ei, de lumea magiei. Îl iubea şi petrecea tot timpul liber cu el, măcar aşa scăpa de sora ei cea năzdrăvană.

    Din momentul în care s-au mutat în România, lipsa unei vieţi sociale active trebuia să unească fetele, dar nu a fost aşa căci Giuliana era o singuratică rebelă şi răutăcioasă iar Tessa, prin Laur, îşi făcuse câteva prietene numai bune ca şi companie în zilele libere, apoi, era și Cristina, asistenta ei, dar chiar şi aşa, fiind obişnuită să nu împartă nici binele, nici răul cu alţii, era rezervată cu noile ei prietene, iar cele mai întunecate şi enigmatice gânduri rămâneau doar ale ei. Considera că ce este profund, trebuie să rămână doar al ei, în plus, erau toate acele secrete bine îngropate pe care nici nu preţul vieţii nu le putea împărtăşi cu nimeni. Nici măcar lui Laur nu i-a spus niciodată că este o vrăjitoare.

     Acum, rămasă singură, fără părinţii ei protectori şi atotştiutori, era pierdută. Mai pierdută decât un căţel rătăcit. Ştia ce povară duce pe umeri şi ştia că trebuie să accepte ajutorul mătuşilor sale, cu atât mai mult cu cât Giuliana abuza de puterile sale şi devenea mai mult decât curioasă şi suspicioasă referitor la sursa puterilor, făcând studii şi împrăştiind cu vorbe şi acte de demonstraţie în stânga şi în dreapta. Toate acele lucruri întreceau orice limită iar July, fără să ştie, punea în pericol nu numai propria viaţa, ci şi viaţa surorii, a mătuşilor şi a întregului clan de vrăjitoare practicante de magie albă. Mai mult, întreaga omenire ar fi subjugată dacă anumite vrăjitoare ar pune mâna pe ceea ce au protejat cu viaţa  părinţii fetelor, iar demonstraţiile Giulianei erau tot mai vizibile, făcându-le vizibile şi pe ele.

Tessei încă îi răsuna în urechi vocea ei strigând Animus revertemur. Deşi a fost o lungă perioadă în care nu a mai folosit magia, în momentul în care şi-a văzut părinţii şi iubitul mort, a blestemat acea hotărâre şi a tot repetat acea incantaţie pentru a-i aduce la viaţă, însă nu s-a întâmplat nimic.

Giuliana, deşi mai mică la ani, era mai mare atunci când venea vorba de a muta lucrurile cu privirea, de a face pe cineva să se împiedice şi alte vrăji micuţe ce nu puteau fi observate atât de uşor de ochii neştiutori a oamenilor ce locuiau în acel mic oraş, însă nici măcar ea nu a putut întoarce sufletele pierdute a celor dragi.

    Pentru ochii curioşilor, părea ciudat că cele două surori stăteau în genunchi lângă cele trei trupuri neînsufleţite, se ţineau de mână şi strigau animus revertemur,  însă nimeni nu le putea condamna, săracele, au rămas orfane iar fiecare îşi manifestă durerea în felul său. Lacrimile celor două fete impresionau pe toată lumea. Păreau distruse de durere şi asta, pe bună dreptate. Nici una dintre fetele Bosco nu şi-a putut păstra calmul, tremurul din voce sau lacrimile de durere pentru a se ocupa de ceremonia de înmormântare.  

    Pentru aceste lucruri, au venit surorile mamei lor pentru a se ocupa. Ceremoniile cereau nu numai resurse financiare ci şi persoane mature şi stăpâne pe situaţie. Acestea, odată venite, păreau afectate, însă nu atât de tare. Ori îşi mascau bine durerea, ori erau femei puternice şi reci. Asta vedea lumea.  În realitate, lucrurile erau mult mai complicate, chiar mai complicate decât le ştiau surorile.

    Mătuşile, Izza şi Camila, nu au întârziat să apară la nefericitul eveniment şi, bineînţeles, fără a fi anunţate sau chemate căci sângele vorbeşte, iar atunci când sora lor a decedat, acesteau au simţit, au simţit durerea ei şi au ştiu că ea şi-ar fi dorit ca ele să continue treaba. Ştiau ce aveau de făcut. Ştiau că de acum, viitorul era în mâinile lor căci totul depindea de Giuliana. Ea trebuia protejată cu orice risc. Viaţa lor era neînsemnată pe lângă viaţa ei. În fond, fiecare om există pentru că are ceva de îndeplinit, indiferent că treaba lui este pe lumea asta sau pe celelalte lumi.

-Trebuie să facem orice ca să o ţinem ascunsă. Este încă mică și necoaptă, iar în momentul ăsta este vulnerabilă, spunea Izza.

-Ştiu. Trebuie să găsim o soluţie ca să o convingem să o mutăm fără să-i dăm de bănuit.

    Cele 3 vrăjitoare mature aveau un anumit scop comun, iar acum că una dintre ele nu mai era, celelalte două trebuia să fie mai vigilente. Oricât de diferite erau, dragostea pentru magie era punctul lor comun. Un alt lucru pe care aceste trei surorii îl aveau în comun era un inel, un anumit tip de inel. Erau inele vechi, moştenite de la părinţii lor şi aveau ieşite în relief o acvilă în zbor, gata de atac. Inelele nu şocau prin frumuseţea lor, ba din contra, erau destul de urâţele, însă acestea nu se despărţeau de ele.

    Aceste inele chiar aveau o mare importanţă, numai că fetele Bosco încă nu ştiau acest lucru şi nu ştiau puterea inelelor ce urmau să ajungă şi pe degetele lor. Inelele aveau acel vulture pentru că acvila era semnul vrăjitoarele din familie şi avea rol de a spori puterile dând energie celui ce il poartă, protejându-l de unele vrăji şi ajutându-l, executând comenzi. Mai exact, vulturul era protectorul clanului lor. Problema era că, înainte de a-l purta, fiecare dintre posesori trebuiau sa demonstreze că îl merită. Trebuiau să demonstreze atât prin capacitatea şi maturitatea cu care îşi foloseau puterile dar şi ura faţă de  magia neagră, clanul lor fiind susţinătorul  luminii şi duşmani de temut pentru adepţii magiei negre. Acvila a luptat întotdeauna alături de bine şi de lumină.

    Tessa se măcina în ceea ce priveşte accidentul şi simţea că acesta nu era unul întâmplător, simţea că există cineva care a provocat moartea părinţilor ei şi voia răzbunare numai că, deşi a tot căutat piste, nu a ajuns la nimic. Era încă pe zero, fără nici o informaţie, cu toate că a apelat şi la magia Giulianei pentru a descoase poliţiştii. Nimic nu dădea roade pentru că nimeni nu ştia nimic. Nimeni nu putea să explice de ce a explodat maşina.

-Nu avem încă destule informaţii, însă avem o pistă. Acesta era răspunsul poliţiei.

-Aveţi pe naiba să va ia! Acesta era răspunsul Tessei.

    Cât despre fata cea mică, Giuliana, aceasta părea a fii pe o altă lume. Se retrase atât de mult încât din rebela care era, acum părea o acritură dubioasă ce petrece timpul încuiată în camera sa, încercând mereu noi vrăji şi avansând, putând chiar să inducă idei oamenilor de la distantă iar asta o speria pe sora ei mai mare. O speria faptul că odată ce puterile surorii sale cresc, este posibil să îi crescă şi răutatea, iar consecinţele ar putea fi devastatoare. Toată acestă situaţie o obliga pe Tessa să ia în serios ajutorul mătuşilor sale. Ştia că Giuliana, de-ar fi supravegheată de ele, ar putea deveni o vrăjitoare iscusită, fără a face rău oamenilor din jur, ba mai mult, fără a-şi face rău sie.

            Vrăjitoarele puternice şi experimentate pot învia, deşi pot risca să-şi piardă viaţa. Cel puţin aşa se spune. Pot readuce sufletul în trup dacă acesta a părăsit trupul cu cel mult 5 minute înainte, căci dacă trece mai mult timp, acesta nu mai poate fi întors, nu mai răspunde la chemare. Apoi, există o altă legendă care spune că vrăjitoarele au mai multe vieţi, dar cine ştie dacă este cineva care poate învia omul sau aceasta este doar o legendă. Sufletul, odată ce-şi părăseşte trupul, nu se mai întoarce decât într-un alt trup, prin reîncarnare sau aşa cum spuneam, chemat. Sau cine ştie care o fi adevărul cu sufletului omului. Poate că odată ce omul moare, moare şi sufletul. Moartea este puternică, iar cele două tinere surori o ştiau, dar tot au încercat să-şi învie părinţii. Ar fi încercat orice.

            Părinţii fetelor au încercat să le ţină departe de lumea magiei pentru a le proteja de lucruri rele, de războaie şi de pericole, spre nefericirea Juliei. Dacă Tessa nu suferea pe acest subiect, Giuliana da. Ea dorea să aprofundeze şi tocmai de aceea făcea vrăji pe ascuns. Ştia anumite incantaţii pe care le găsise într-un jurnal al mamei sale şi le tot exersa până îi ieseau aşa cum trebuie. Îşi dorea să facă lucruri mari, şi din acest motiv, nu înţelegea de ce părinţii refuzau să o înveţe, cu precădere mama ei, căci ea se trăgea dintr-o familie de vrăjitori, tatăl neavând sânge de vrăjitor în el.

...

 

11.09.2018 11:41

 

Plouă întruna, toarnă!

Chiar şi când e soare, plouă!

Pământul e secetos, dar plouă.

Se răzvrătesc norii pe orgoliul tău,

iar tu, nemişcat...

Şi tună. Fulgeră. Ce-ntuneric!

Ce ud e fulgerul ăsta...

Plouă în van, cad doar căpcăunii.

De unde bogăţie?

Totul piere de sete...

 

29.08.2018 12:36

Atasez link ul unei recenzii si totodata si multumesc pentru ea.

https://www.delicateseliterare.ro/intre-eden-si-infern-de-menai-olga-editura-etnous-recenzie/

29.08.2018 12:35

 

Atinge-mi mâna tremurândă,

Şterge-mi obrazul mereu pătat,

Lasă-mi capul în poalele tale, mamă!

Am tot schimbat florile din vază,

să fie roze mereu roşii,

să ma iubeşti ca altădată!

Arde sufletul de dor,

îngropat fiind cu tine!

Mormântul ţi-e acoperit de rouă,

te mai plâng doar ai tăi copii,

amintindu-şi privirile tale,

de ochii tăi lucind mereu!

Mâna ta muncind din greu,

alungând coşmaruri multe,

mâna unei mame blânde.

Vorba-ţi dulce încă răsună tare,

în mintea celor ce te iubesc,

ea nu vine din trupu-ţi rece,

ci din visul repetat.

Săruta-ţi-aş mâna mamă,

mulţumindu-ţi pentru tot,

de-ai trăi încă o noapte,

ca să-i vezi pe-ai tăi nepoţi.

 

Săruta-ţi-aş mâna mamă!

 

23.08.2018 09:51

Stiti proverbul "Cine nu are batrani, sa-si cumpere"? Acest proverb se pliaza perfect romanului Intre eden si infern. La modul general, proverbul sugereaza Intelepciunea batranilor, iar In cazul acestui roman, este vorba despre bunica Lora.

https://www.femeiastie.ro/timpliber/raftul-cu-carti/recenzie-carte-intre-eden-si-infern

23.08.2018 09:41

 

Robotizarea n-are gust,

precum dorul nu se vede.

O iubire n-o poţi cuprinde,

O durere n-o poţi vinde.

 

Indiferenţa nu are formă,

precum fericirea-i falsificată,

viaţa e planificată,

masca e răscumpărată.

 

09.08.2018 11:25

Personal, consider scrisul o terapie. În cele mai grele momente, scriu. Scriu pentru că așa mă eliberez, scriu pentru că așa mă vindec. În cele mai frumoase momente scriu. Scriu pentru că sunt fericită, scriu pentru că asta simt că trebuie să fac.

Pe coală îmi vărs durerea, dar tot cu ea împărtășesc și bucuria. Scriu scrisori pe care nu le trimit, scriu poezii pe care le ascund într-un raft sau scriu pentru a împărtăși cu ceilalți. 

Scrisul vindecă pentru că este un prieten care nu trădează, pentru că este un prieten gata oricând să te asculte, fără să te judece, pentru că îți permite să te autoanalizezi, pentru că îți permite să dezvălui cele mai întunecate gânduri ale tale.

Scrisul unește oamenii!

08.08.2018 13:21
Draga mea, să ştii că în general, oamenii se agaţă de alţi oameni. Trebuie să ştii asta pentru a putea pricepe ceea ce vei auzi. Oamenii sunt dependenţi de relaţii şi chiar de anumiţi oameni, în sine. Copilul dependent de mamă, adolescentul dependent de prieteni, tânărul dependent de perechea sa, mama dependentă de copil. Eu, pe vremea când l-am cunoscut pe Bogdan, nu intram în această categorie de oameni. Am fost cândva, dar am trecut într-o altă etapă, am reuşit să tai orice legătură dependentă. Eram în momentul acela independentă emoţional. Mă puteam lipsi de oricine. Singura mea dependenṭă era iubirea faṭă de mine însămi. Doar un gram de narcisism. Un gram, atât!
Terminasem liceul pedagogic şi m-am mutat la oraş căci eram studentă la Litere şi, ca orice student la Litere, visam să devin un scriitor cunoscut peste noapte, dar nu făceam nimic pentru a-mi îndeplini visul. Era şi greu pe atunci. Eu eram într-o etapă importantă a vieţii mele. Trecusem deja prin multe lucruri, simţisem multe şi văzusem multe, începând cu copilăria. De mică, eu am fost nevoită să mă călesc pentru că părinţii mei, străbunicii tăi, au pierdut un copil iar în suferinţa aceea a lor, m-au uitat. Eu mă simţeam  doar o papuşă uitată undeva într-un colţ. Acest lucru m-a afectat foarte tare pentru că, probabil, copilăria este cea mai marcantă perioadă. Din copilărie se trag cele mai multe traume, temeri și chiar  dependențe. Pe cât este de frumoasă, pe atât este de hotărâtoare pentru micuţul ce va deveni un om cu simţ al responsabilităţii sau, un delincvent. În copilărie, necunoscutul este extrem de incitant iar faptul că binele nu este încă bine definit faţă de rău, copilul depinde în totalitate de familie iar mama este totul, prin mamă se realizează cunoşterea.
Puţină lume ştie că am încercat să mă înec. Credeam că în acest fel părinţii mă vor iubi mai mult. Credeam că acest gest va face ca eu să fiu la fel de iubită ca sora mea, însă un străin m-a văzut şi m-a salvat. Atunci, imaginaţia mea de copil, transformase acel chip de om într-unul de înger. Pot simţi şi acum, după atâţia ani acea sete de aer. Insuportabil. În fine, ştiu că te interesează povestea mea de dragoste cu bunicul tău, şi nu alte povestioare de când eram un copil. Ideea este că vreau să înţelegi de ce eram independentă emoţional în acea etapă a vieţii mele.
1 | 2 >>

Sondaj

Va place continutul site-ului?

DA (8)
NU (0)

Total voturi: 8

Contact