Fragment-Eu sunt copilul născut cu buza de iepure
M-am născut cu malformația buză de iepure în anul 1990, când medicina nu oferea atât de multe răspunsuri ca astăzi, motiv pentru care, a fost un șoc pentru părinții mei. Ca să spun drept, nu știu exact cât de mare a fost șocul, pentru că nu știu cum arătam. Nu am fotografii cu mine de când eram mică, dar astăzi există internetul pentru toți și toată lumea poate vedea cum arată un copil născut cu această malformație. Eu am doar o filmare de la o nuntă. Spuneam o poezie. Da, spuneam o poezie la o nuntă, așa, să fiu filmată, dar asta bineînțeles, când aveam deja câțiva ani. Aceea este cea mai veche amintire cu mine. Pozele sunt de mai târziu.
Sunt puține lucruri pe care le știu cu exactitate despre mine din acea perioadă, pentru că părinții mei nu prea au discutat cu mine despre asta. Îi înțeleg și înțeleg de ce au schimbat mereu subiectul atunci când le puneam întrebări. Îmi imaginez cât de dureros a fost pentru ei. Ce știu, știu mai mult de la neamuri, care nu s-au ferit să îmi povestească despre cât de uimiți au fost să mă vadă, sau cât de milă le-a fost de mine.
̶ Țin minte că părinții mi-au spus dinainte să merg să te văd. Mi-au spus că ai ceva la buziță și să nu mă uit ca țăranca, ca să nu se simtă prost părinții tăi, dar oricum, țin minte că mama ta plângea, mi-a spus Alina.
̶ Ei și? Cum arătam? am întrebat eu, privind-o în ochi.
̶ Aveai buzița desfăcută. Erai ciudățică, dar mă străduiam să nu mă uit prea mult la buza ta. Și năsucul avea ceva. Nu era tocmai normal. Te-am luat puțin în brațe, nu te-am ținut mult, dar atât cât te-am ținut, tu te uitai la mine cu ochișorii ăștia frumoși.
̶ Ți-a fost frică?
̶ De ce să îmi fie frică? m-a întrebat Alina.
̶ Ai spus că nu m-ai ținut mult în brațe. De asta? Că ți-a fost frică?
Speram să răspundă negativ,
̶ Nu. Nu cred. Nu te-am ținut mult pentru că ai început să plângi. Atunci mama ta te-a luat și a început să te hrănească. Cu o seringă....
̶ Cum adică cu o seringă? am întrebat eu uimită, pentru că, până în acel moment, nu știam acest detaliu, destul de semnificativ, totuși.
̶ Trăgea laptele în seringă și îți dădea cu seringa. Așa cum se dă siropelul, la gingie. Tu nu puteai să sugi. Ea îți băga laptele cu seringa în guriță, dar el ieșea din nas. Mama ta plângea. Mă simțeam inconfortabil și nu știam ce să fac sau ce să spun.
Nu știam cum se dă siropelul la gingie, dar puteam să îmi imaginez ceea ce îmi povestea. M-am întristat.
̶ Ți-a fost milă? am întrebat eu.
̶ Mi-a fost. De ce să spun că nu? Mi-a fost milă, dar o milă profundă. Îmi venea să plâng. Erai atât de micuță și bolnavă. Mama ta plângea, săraca. Mă gândeam cum o să mănânci mâncare. Chiar am plâns când am plecat de la voi, iar după ce te-au operat, m-am bucurat că erai mai bine.
Nu i-am răspuns nimic, însă am continuat să-mi imaginez toată acea scenă și mi s-au umplut ochii de lacrimi. Pentru mama. A fost o adevărată eroină, care a făcut dintr-o mână de om cu probleme, un om puternic, așa cum sunt astăzi. Chiar dacă sunt multe persoane care și-au pus amprenta asupra personalității mele, care m-au ajutat să prind încredere în mine, mama a fost cea care a fost cu adevărat eroina mea.
O altă rudă apropiată mi-a povestit care a fost prima ei impresia despre mine, atunci când m-a văzut pentru prima dată.
̶ Știam că ești bolnăvioară pentru că toți vorbeau despre asta. Până să ajung să te văd, mi te-am imaginat în multe feluri. Are un nume malformația asta. Nu mai țin minte cum îi zice. Oricum, nu a fost chiar atât de rău.
̶ Nu a fost atât de rău pe cât ți-ai imaginat tu? Sau cum?
̶ Și asta, dar spun așa, în general. A fost problematic faptul că nu te puteai hrăni normal. Laptele matern e cel mai bun, dar ce să faci, viaţa asta uneori e grea şi nedreaptă.
̶ Păi şi cum adică nu a fost atât de rău, aşa, în general?
̶ Păi, când am auzit că ai buză de iepure, mă aşteptam la ceva urât, dar când te-am văzut, nu era nimic urât la tine. Aveai nişte ochişori albaştri mari, un zâmbet superb și într-adevăr, la nivelul buziţei de sus şi la năsuc aveai un defect, dar care nu era urât. Era trist şi a fost o dramă, dar odată ce ai trecut peste prima operaţie, nu mai era atât de dramatic. Se mai vedea, dar măcar nu era atât de grav. Noi oricum te-am iubit şi te iubim aşa cum eşti.
̶ Spui aşa doar ca să mă simt eu mai bine, nu? am spus eu, lăsându-mi colțurile gurii în jos.
̶ Nu şi dacă nu mă crezi, nu trebuia să mă mai întrebi.
̶ Te cred, doar că eu cred că exagerezi. Cum să nu fie urât? Dumnezeule!
̶ Dacă nu accepţi ceea ce spun eu şi continui să crezi ceea ce vrei tu, chiar nu trebuia să mă întrebi. Voiai să îţi spun ceea ce vrei să auzi sau voiai să-ți spun adevărul?
̶ Adevărul.
̶ Tocmai ţi l-am spus.
