Fragment 2-Eu sunt copilul cu buza de iepure

Da, EU sunt. Indiferent câte operații am făcut și indiferent cât am lucrat cu psihicul meu, voi rămâne acel copil care s-a născut cu această malformație congenitală facială, însă sunt o norocoasă. Sunt copii care se nasc cu malformații mult mai grave, malformații care afectează cu mult mai mult calitatea vieții și malformații care le pun viața în pericol. Sunt copii și adulți care trec prin chinurile unor boli teribile sau care au parte de  accidente greu de imaginat.  Eu am avut noroc și încă mai am.

Dumnezeu mă iubește pentru că nu m-a lăsat în acel colț, ascunzându-mă de toată lumea, ci mi-a trimis în cale oameni care m-au ajutat să trec peste orice și să devin o femeie puternică. Acum nu mă mai deranjează și nu mai vreau să aud de operații. Am avut destule și pot spune că nu este deloc ușor. Oricum, nici nu mă vreau mai frumoasă, pentru că sunt îndeajuns de frumoasă pentru cei care contează. Dacă aș arăta mai bine de atât, nu aș mai fi fost eu. Mă simt specială.

Voi rămâne mereu același copil și undeva în sufletul meu încă am o teamă față de răutatea oamenilor, încă mă simt pusă în dificultate uneori când sunt luată la întrebări în ceea ce privește aspectul meu fizic, încă îmi imaginez cum ar fi fost viața mea dacă aș fi fost un copil normal, dar asta nu se întâmplă prea des. Sunt rare aceste momente pentru că, acum, în viața mea sunt lucruri mult mai importante. Prioritățile mele sunt altele, puterile mele sunt altele, ideile mele sunt departe de cele din copilărie și până și eu sunt alta, într-un fel sau altul, chiar dacă uneori mă găsesc sub aceeași umbrelă veche. Umbrelă care mă proteja de cuvinte, de priviri și chiar de lovituri.

În cea mai mare parte a timpului, sunt mândră de mine. Sunt mândră pentru că am reușit să rămân demnă și să nu mă cobor la un nivel care să nu mă reprezinte. Sunt mândră pentru că am reușit, totuși, să mă las descoperită și să am puterea să descopăr oameni minunați, în a căror suflete intră o lume întreagă. Un Univers întreg. Sunt mândră pentru că nu am răsplătit cu aceeași monedă și, atunci când am fost destul de mare, am căutat mereu să dau o mână de ajutor celor aflați pe marginea prăpastiei tocmai pentru că am fost și eu acolo. Sunt mândră pentru că nu am permis mucegaiului să mă prindă până la infinit. Am dărâmat până la temelie și am construit din nou, cărămidă cu cărămidă, până când am reușit să cred în faptul că eu sunt mai mult decât fata cu bot de iepure. Sunt mândră pentru că am înțeles, într-un final, că de fapt, totul ține de mine și doar de mine. Sunt mândră pentru că mă iubesc exact așa cum sunt, fără să mai tânjesc după o ultimă intervenție chirurgicală care mi-ar șterge de pe chip motivul pentru care sunt ceea ce sunt astăzi.

            Nu neg. Mi-a fost foarte greu și încă am momente când îmi este greu și nu aș dori nimănui un asemenea parcurs, chiar dacă, la final, ar avea parte de oameni minunați în jur, dar totodată, trebuie să admit faptul că acum nici nu aș mai dori să fie altfel. Pur și simplu, asta este viața mea și nu mi-aș dori să fiu în papucii altuia. Toate experiențele prin care am trecut nu mi-au demonstrat doar faptul că oamenii pot fi capabili atât de fapte bune, cât și de fapte rele, duse la extrem, însă mi-au mai demonstrat și faptul că eu sunt mai puternică decât au crezut ei și chiar decât am crezut eu. Singurul meu regret este suferința familiei mele, în special a mamei mele, pe care am iubit-o mai presus de orice și încă o mai iubesc visceral, chiar dacă nu mai este lângă mine, fizic.

            Cu rinoplastie sau fără, cu psihiolog sau fără, cu plasticieni sau fără, trebuie să fiu sinceră până la capăt. Numele meu adevărat este Olga și încă mai am momente când o iau pe scări, doar să nu fiu nevoită să stau în lift cu oameni care care se hlizesc la mine. Încă mă mai uit după locurile de o singură persoană în mijloacele de transport în comun, încă mai caut masa cea mai ascunsă la restaurant și încă mai am momente când prefer să citesc decât să socializez. Totodată, am perioade când mă dau cu ruj roșu, îmi pun cele mai trăsnet haine și la brațul soțului meu, aleg să intru în cel mai frecventat local. Am perioade în care optez pentru haine colorate și zâmbesc necunoscuților care mă privesc și încerc să intru în vorbă cu ei.

            Sper că în prezent, copiii cu această malformație sunt acceptați mult mai bine de societate și nu sunt nevoiți să crească cu acest stigmat, atât datorită faptului că medicina este mult mai avansată, a faptului că oamenii pot accepta mai ușor pe cei diferiți, cât și a faptului că este mult mai ușor să ceri ajutor specializat, precum psihologii. În fond, indiferent de natura problemei care ne face să fim diferiți, asta nu înseamnă că totul are doar o nuanță de negru, căci, doar datorită experiențelor prin care trecem, suntem ceea ce trebuie în prezent, iar testul final este tocmai momentul în care adunăm toate versiunile noastre în jurul mesei și facem pace cu ele.