Fragment -Intre eden si infern

08.08.2018 13:15
-Buni, ştii că sunt majoră de câteva săptămâni?
-Ştie buni, puişor, ştie.
-Şi acum îmi poţi spune cum l-ai cunoscut pe bunicul, îmi poţi povesti toată viaţa ta aşa cum mi-ai promis.
-Poate buni, puişor, poate.
-În sfârşit o să aud şi eu detaliile alea picante despre care am înţeles că ar exista, spuse nepoata  chicotind în palmă.
-Scumpa mea, dacă tu crezi că de asta nu ţi-am povestit până acum, te înşeli. Am vrut să creşti mai mare pentru a auzi această poveste pentru că atunci nu ai fi înţeles. Povestea de dragoste între mine şi bunicul tău este una adevărată, profundă şi unică. Este o poveste din care tu poţi învăţa. Viaţa mea a fost grea, dar frumoasă şi, ce e drept, merită povestită. Meriţi să ştii totul despre lacrimile mele, zâmbetele mele şi păcatele mele, dar nu şi dacă eşti un copil interesat doar de detaliile picante.
-Nu vreau doar detaliile picante, vreau să-l cunosc pe bunicul prin ochii tăi de femeie îndrăgostită şi tânără.
-În cazul ăsta, hai să ne aşezăm cât mai comod şi hai să te învăţ câte ceva despre ce însemna viaţa pe atunci.
-Buni, ştiu că înainte se repara, nu se arunca, ştiu că înainte îndrăgostiţii se înţelegeau din priviri şi nu prin emoticoane, dar eu vreau să văd viaţa de atunci prin ochii tăi, vreau să ştiu cum erai tu tânără, vreau să aud despre iubirea dintre tine şi bunicul, vreau să fac cunoştinţă cu bunicul. Nu vreau să mă înveţi ce e viaţa, vreau să-mi povesteşti despre ea.
-Nu ştie buni exact ce-s alea emoticoane, dar ştie că pe vremuri, oamenii trăiau cu adevărat în lumea reală, nu cu nasul în telefoane şi calculatoare.Eu mă ţin de cuvânt aşa că hai să ţi-l prezint pe bunicul tău, un exemplu de bărbat adevărat, nu ca aceşti tineri ce stau la colţul blocului şi sparg seminţe, vorbind despre femei.
-Ştiu buni că atunci era altfel, ştiu că nu aveaţi telefoane şi că eraţi mai ancoraţi la realitate.
-Spui că ştii, dar nu ştii. Nu ştii cum este să-ţi înţelegi bărbatul doar după cum zâmbeşte.
-Buni, eu nu am bărbat, uiţi?
-Nu uit, doar ziceam şi eu. Motivul pentru care am aşteptat să creşti pentru a-ţi povesti despre tinereţea mea şi a bunicului tău este pentru că întreaga poveste are atât exemple de urmat cât şi greşeli de evitat iar asta pentru că în general, omul este asemenea unui cufăr. Poate ascunde lucruri valoroase, inestimabile, poate ascunde lucruri oripilante, hidoase sau poate fi pustiu. Un mister. În ceea ce priveşte iubirea, aceasta nu trebuie să aibă măsură, ea doar există sau nu există iar atunci când există, trebuie prețuită ca propria viață căci, este sentimentul cel mai pur şi totodată cel care se pierde cel mai repede şi, odată cu el, se scufundă o parte din suflet, o parte din umanitatea lumii, aducând  la suprafaţă oameni care ridică un zid în faţa lor, un zid gros şi greu de dărâmat.
-Of buni, spuse fata dându-şi ochii peste cap, nu asta vreau să aud, vreau să aud povestea voastră adevărată. Înţelegi?
- Draga bunicii, ştiu că tu încă visezi la poveşti cu prinţi şi prinţese, însă atunci când vei iubi cu adevărat, vei vedea că  totul este altfel. Vei învăţa din povestea mea că viaţa este dură şi este foarte puternică iar tu, ca şi om, trebuie să fii la fel de dur şi de puternic  pentru a te putea căţăra  pe scara vieţii, pentru a putea face faţă tuturor problemelor cotidiene şi să nu mai vorbim de toate dilemele interioare, asta dacă le permiţi să existe căci, poate le arunci pe o insulă pustie şi îndrăzneşti să le vizitezi  doar în unele nopţi reci. Totul este o întrecere cu viaţa, este care pe care. Sunt puţine cazuri în care viaţa îţi este un prieten şi, în fond, totul ţine de perspectiva fiecăruia şi de experienţele sale acumulate de-a lungul timpului.
-Nu ştiam că vezi atât de profund viaţa, buni, chiar dacă mereu aveai câte o vorbă plină de tâlc pentru mine în momentele mele dificile.
-Nu ştiai pentru că nu ai vrut să vezi mai departe de ridurile mele. Ce credeai?! Că am trecut degeaba prin viaţă?! Acum este timpul să asculţi cu sufletul ceea ce-ţi spun, nu doar cu urechile.
-Adică? Şi nici măcar nu ai atât de multe riduri. Hai mă buni...
-Pentru tine, bunica este acea femeie plină de riduri care te iubeşte necondiţionat, care face cele mai bune plăcinte, care îţi împleteşte părul în timp ce-ţi spune câte o povestioară, nu acea femeie care de multe ori se întreaba  cât de intens poate să trăiască omul viața, cât de în serios poate să o ia, cât de importante sau neimportante ar trebui să fie motivele care să-l facă să plângă sau să râdă cu hohote, care se întreabă dacă are  voie să plângă de emoții iarna uitându-se pe geam la ninsoare, dacă are voie să vibreze la simțirea stropilor de ploaie pe piele, dacă are voie să țipe în timp ce aleargă după vânt, pe plajă, ca un nebun, dacă are voie să plângă de emoții la auzul valurilor mării înspumate, dacă are voie să râdă de bucurie privind o anumită formă a norilor, dacă are voie să râdă sau să plângă din nimic, dacă are voie să asculte secretele stelelor. Nu o vezi pe buni a ta ca pe acea femeie care  se întreabă dacă este corect ca un om să aibă emoţii foarte intense din nimic pe când altul să fie piatră, gheaţă şi nu-l emoționeze în nici un fel nici măcar nașterea unei ființe umane în fața lui sau o explozie de culori, femeia care se întreabă dacă este posibil ca un om să își dorească durata vieții unui fluture iar altul a unui fluviu, dacă poate omului să-i placă întunericul mai mult decât lumina, dacă poate un om să zboare iar altul nici măcar să meargă. Fiecare om are întrebări la care nu are răspunsuri, fiecare om ia în viaţă propriile decizii, hotărăşte ce şi mai ales, cum să facă.
-Da, este adevărat că nu te-am privit niciodată aşa, bunico. Acum îmi dau seama că nu prea ţi-am dat ocazia să te cunosc cu adevărat, dar tu îmi vei povesti totul despre tine iar lucrurile se vor schimba. Te voi cunoaşte şi pe tine, şi pe bunicul. Ştii ce vreau să ştiu înainte de toate? Vreau să ştiu ce-ţi plăcea ţie cel mai mult atunci când erai tânără.
-Luna şi marea. Ambele sunt de când lumea iar Marea Neagră, atunci când m-am mutat eu în Constanţa, deja îşi primea turiştii pentru că staţiunea Mamaia era la modă, era promovată şi era pe placul tuturor. Mie cel mai mult îmi plăcea momentul când aceasta suporta furia norilor suferinzi. Îmi plăcea să privesc cum picăturile de ploaie fac apa să pară tulbure. Apa se întoarce în apă aşa cum omul se întoarce în pământ, da! În timpul ploii, marea pare tristă şi irascibilă, parcă o doare căderea stropilor, parcă o doare fiecare pic al fiecărui strop. Uneori ţipă de durere, iar zgomotul se aude în scoici. O adevărată tragedie a apei asupra apei. Mama omenească face sacrificiul naşterii, iar mama apei face sacrificiul înapoierii. Totul este circular, nimic nu este întâmplător sau fără rost. În final, norii tac iar marea devine satisfăcută şi se linişteşte, arătându-şi zâmbetele prin valuri uşoare, cuminţi şi ascultători. Totul pare atât de natural şi de normal.
            -Oh, nu mi-am dat seama că marea poate înseamna atât de mult. Pare doar…apă!
-Acum, marea pentru voi este doar locul unde faceţi plajă, vă bronzaţi şi cunoaşteţi oameni noi. Am văzut eu la ştiri ce înseamnă marea pentru tineretul din ziua de azi, am văzut ce se întâmplă prin locuri precum Vama Veche. Lasă că ştiu eu că lumea a uitat de faptul că adolescența este decisivă în formarea omului. Ştii, deși copilăria este cea care pune bazele, în adolescență poate începe procesul de maturizare. Atunci au loc primele greșeli, primele păcate, atunci guști cu adevărat din viață. Ai îmbucături dulci și amare iar măsura acestora își pune amprenta. Personalitatea se accentuează, procesele ce au loc în timpul adolescenței, ca și cele din copilărie, îşi spun cuvântul în viața omului matur. În adolescenţă încep marile decizii, marile alegeri şi marile păcate.
...

Contact